Cand noaptea vine si tu te ascunzi...un chip marunt si firav mi se arata la geam. Iar este rotunda , iar este mare, si iar ma cheama cu gandul la ea...Ma copleseste cu zambetul ei rece , ma face sa tremur si apoi ma incalzeste cu vise...Aici, inauntru, totul doarme...si hartia a obosit sub stiloul din mana mea, si lumanarea de pe biroul meu s-a topit. Imi surade tabloul din coltul camerei, de unde ma priveste un "el" impersonal, ce ma minte frumos...imi povesteste despre iubire si ma incanta cu promisiuni ...imi promite ca ma va tine strans in brate si ca va sta acolo, mangaindu-mi parul pana ce adorm. Dimineata cand ma trezesc el nu mai e...a plecat cu visele mele in noaptea ce acum mi se pare rece. Aprind din nou lumanarile si incerc sa imi recreez paradisul: e ca un medicament necesar..medicament de care are nevoie un suflet ranit de prea multe ori... Dar el nu vine...nu mai vine....Si lacrimile mi se prefac, rostogolindu-se pe obraji, in lacrimi ce seamana cu picaturile dulci si suave de ceara. Ma ard...ma ard atat de mult, ca parca imi patrund pana in adancul sufletului..in urechi aud marea: eterna, ce ma cuprinde in al ei infinit. Un infinit prea mic pentru dragostea ce eu i-o puteam oferi lui...eternului LUI..si ma metamorfozez in valuri izbite de stancile mari si reci...Dispar in neant, in cautarea...